MARATHON DE PARIS 2010 L’epreuve Capitale

Articol furnizat de Vlad Mihalache

Am inceput sa ma gandesc la asta prin septembrie 2009. Am aflat de la bunul meu prieten Marian ca el se inscrisese. Cred ca ma rodea faptul ca in 2009 nu facusem nici un maraton. E adevarat ca facusem un IRONMAN si Maratonul Piatra Craiului dar nu facusem clasicul maraton de 42.2km. La momentul ala nu programasem nimic pentru 2010 si mi-a suras ideea de a incepe sezonul cald cu un maraton la activ. Sedinta de familie, le-a placut si lor ideea de a fi sustinatori, am inchis si inscrierea prin octombrie, si bine am facut ca in noiembrie se inchisesera cele 40000 de locuri disponibile la acest eveniment desi startul era abia pe 11 aprilie. Dupa ce m-am inscris, in stilu-mi caracteristic, am inceput sa predic in stanga si in dreapta beneficiile alergarii si a participarii la maraton, lucru pe care-l facusem si in trecut. Daca anii trecuti, lumea se uita la mine ca la urs cand spuneam ca vreau sa alerg atat, am avut placuta surpriza sa vad ca de data asta vorbele mele au fost luate chiar si in serios. E semn ca ne-am mai maturizat din punct de vedere al faptului ca e nevoie sa facem sport si ca avem din ce in ce mai multe canale de informatii in aceasta directie. Astfel ne-am strans un mic grup de opt alergatori romani care urmau sa ia startul. 

Inscrierea reprezinta un gest simplu, fara un efect imediat dar care ne genereaza responsabilizarea in vederea pregatirii marelui eveniment. Daca pana la sarbatori ne-am antrenat destul de aleatoriu, de la inceputul anului am facut o traditie din a alerga in fiecare sambata, sase dintre noi aparand destul de des la alergarea saptamanala din jurul Casei Poporului. Mai mult am povestit altora despre marea noastra incercare si i-am facut sa se gandeasca din ce in ce mai des la asta. Am aflat ca Ciprian va alerga si el un maraton pe 11 aprilie numai ca la Zurich. Am aflat si de alti maratonisti, membrii ai acestui grup. Am primit felicitari, incurajari si ne-am bucurat ca suntem sustinuti. Am cunoscut oameni care sunt foarte aproape de a incerca marea provocare. De altfel pentru trei dintre noi a fost primul maraton. Am avut o iarna destul de lunga, dar fixarea acestui obiectiv ne-a facut sa alergam si la -10 grade, si pe ninsoare si chiar pe ploaie. Pe masura ce timpul trecea am inceput sa alergam mai mult, mai bine, mai eficient, mai aproape de ceea ce ne-am propus.

Si s-a facut 11 Aprilie. Obiectivul pe care mi-l fixasem inca de la inscriere era de 3:45. Stiam in sinea mea ca va fi destul de greu sa-l ating, dat fiind ca nu reusisem sa pierd in greutate atat cat trebuia. Nu e o scuza, e in totalitate vina mea, dar asta nu insemna ca nu voi da tot ce puteam si construisem pana la acest punct. Mai aveam o problema, o durere de spate care ma necajea de vreo saptamana. Cu toate astea, m-am trezit de dimineata voios si gata de lupta.  Stateam la trei statii de metrou de start. Pe peron cam 10 persoane: maratonisti si sustinatori. Trenul a venit repede dar plin. Am impins un grup de italieni sa pot intra. Inca nu realizam ce insemna 40000 de oameni. Am facut Roma cu 12000 de participanti si mi s-a parut infernal. Stabilisem cu o zi inainte unde sa ne vedem. Altfel nu am fi avut nici o sansa sa ne gasim. Am mers in sir pana la punctul de intalnire. M-am suit pe o banca sa-i gasesc pe ceilalti. Erau chiar langa mine, de cealalata parte a bancii dar nu-i vazusem. Poze, incurajari, urari, pupaturi, de toate. Fiecare la tarcul lui conform culorii de pe numar. M-am dus cu Silviu, alta coada, am reusit in sfarsit sa intram. Lume cam peste tot, asta era peisajul.

8.45 Start! Sau ma rog am auzit ca a fost dat startul. Am avut numarul 25972. Asta insemna ca intre mine si start erau cam 25000 de oameni. In aproape 10 minute am reusit sa intru in cursa. Mi-am pornit ceasul si am dat bataie. Vreme frumoasa, sanse mici de precipitatii, un pic cam racoare adica sapte grade. In cateva minute am ajuns in locul unde Champs Elysees incepe sa coboare si vezi bulevardul pana-n capat. Am avut un fior. Cat am vazut cu ochii la propriu doar oameni alergand. Si cu siguranta ce vedeam nu erau toti. Nu stiu cum se face dar in tot puhoiul ala l-am gasit si pe Sorin. Am inceput sa ne reglam tempo si sa intram in timp. La km 5 am vazut ca sunt un pic in urma dar m-am linistit ca vedeam pace-makerul(alergator al organizatorilor cu un steag legat de el pe care scrie timpul in care va termina) de 3:45 doar putin in fata. Meargeam intr-un ritm bun, puls 155bpm puteam spune ca era perfect. Pe la km 8 am vazut ca intarzierea crestea. Cred ca si pace-makerul a realizat asta si a inceput sa traga un pic mai tare. Am decis sa fiu prudent si astfel am ajuns la km 10 cu o intarziere de aproape 3 minute. Pare putin, dar stiam din propria-mi experienta ca “drama” avea sa inceapa dupa 30 de km. Nu puteam sa merg in ritmul asta si m-am hotarat sa trag mai tare. Pretul? Puls spre 160bpm si chiar peste. Problema nu e de puls in sine ci de faptul ca tot urma sa creasca si ca pe efort lung puls ridicat insemna dureri musculare de la un anumit punct incolo.  Km 15, eram mai bine ca si timp dar eram inca in urma, asa ca am renuntat sa fiu prea prudent si am pornit si mai tare. Pe Silviu l-am pierdut la unul din punctele de alimentare. Chiar daca eram la cativa metri distanta in aglomeratia aia era greu sa te gasesti. Am terminat semi cu 1:54:08, puls 168 cu batai spre 170. Recuperasem bine dar nu suficient. Era nerealist sa cred ca temin in 3:45. Ma simteam foarte bine dar stiam ca ce a fost era partea usoara. Eram bucuros ca inainte de km 20 le-am vazut pe fete si chiar m-am oprit sa o pup pe Daria. Am tinut-o in ritmul asta pana la km 25 dar pe masura ce ma apropiam de km 30 simteam ca nu mai pot tine acelasi ritm. Pulsul nu mai scadea de nici un fel sub 170. Cam de pe la km 25 au inceput sa apara primii alergatori care mergeau. Pe masura ce avansam vedeai din ce in ce mai multi. In plus o gramada se oprisera cu dureri mulsculare si se impingeau in masini, copaci sau garduri in incercarea de a face streching. Ma uitam la puls si ma rugam sa nu patesc si eu acelasi lucru. Prin zona asta apare ceea ce citim ca se numeste “the wall” pentru maratonisti. E bucata in care esti foarte obosit, daca te mai doare ceva te loveste si mai tare, si mai ai suficient de mult ca sa nu te poti motiva iar gandurile de genul “ce fac eu aici?, dar ce se intampla daca ma opresc un pic?, dar de ce ma chinui?” nu prea te lasa. Impactul poate fi mai mare sau mai mic. Incerci sa gasesti orice sa te motivezi. L-a un moment dat am trecut pe langa un nevazator. Era tinut de o fata cu sfoara. Parea determinat, nu parea obosit. Pe parcurs au fost o multime de trupe de tobosari, cantareti si chiar DJ. Am sesizat la km 33 ca pulsul mi-a scazut pe la 163. Asta insemna ca imi pierdusem ritmul, nu mai trageam suficient de tare, “leneveam”. Am asteptat km 35 si primul punct de alimentare, eram obosit. Toata distractia asta m-a mai costat vreo 5 minute. M-am mobilizat si am inceput iar sa trag. Puls 171bpm , asteptam sfarsitul. La km 40 am decis sa nu ma mai beau nimic, pana la capat... Finish 3:54:05. Departe de ce mi-am propus. Pe de alta parte, al cincilea maraton, si cel mai bun timp al meu de pana acum. O zi de exceptie, o zi lunga. Mi-am luat medalia de finisher , tricoul si nu-mi doream decat sa le vad pe fete.  O experienta care trebuie traita!

(discutii interesante pe subiect gasiti in grupul "Traiesc Sanatos" de pe LinkedIn)